Alianta Familiilor din Romania

Cât ne costă să ţinem ritmul într-o societate cofeinizată

Traducere şi adaptare de Bogdan Mateciuc după Joel Hilliker

Viaţa modernă se desfăşoară la viteze mari. Mâncarea noastră este fast, conexiunile noastre la Internet sunt şi mai rapide. Transmitem, dăm email, upgradăm. Lucrăm peste program pentru a ne menţine în faţa concurenţei. Suntem pe fugă. Chiar şi atunci când privim la televizor, ne uităm la CSI şi Anatomia lui Grey — filme cu oameni dinamici, în mişcare şi stresaţi.

Cursa de şoareci nu a fost niciodată atât de acerbă. Însă ne adaptăm. Suntem multifuncţionali, dormim pe fugă. Petrecem timp de calitate unii cu alţii, în locul cantităţii. Primim tone de informaţii. Ne obişnuim cu imaginile în mişcare.

Aşa trebuie să fie, nu-i aşa? Sau doar ne facem viaţa prea grea pentru noi înşine?

Probabil trăim aşa cum conducem: Întotdeauna depăşim limita cu 10 km – dacă e 50, conducem cu 60, dacă e 70, conducem cu 80. Probabil pur şi simplu devenim dependenţi de stimuli.

Gândiţi-vă cum era viaţa înainte să existe televizorul, radioul, telefonul... Ştirile ajungeau pe jos sau călare. Călătoria intercontinentală dura zile sau săptămâni. Ritmul era lent şi lumea era mare.

Astăzi, în fiecare colţ al planetei sunt plasaţi jurnalişti, care transmit în continuu. Ştirile de noapte îţi prezintă lumea în 22 de minute. Pentru cei ce nu au răbdare, burtiera oferă titluri fierbinţi, cu biţi de informaţii care clipesc şi se derulează repetitiv; Internet ne permite să scanăm doar titlurile. Twitter ne dă tot ce avem nevoie în 140 de caractere. Se petrec atâtea, noi vrem doar esenţialul, doar crema, doar suprafaţa. Viteza este esenţială.

Putem face faţă? Putem înţelege ceva cu adevărat din asta? Avem vreun sentiment faţă de aceste lucruri? Probabil. Dar numai pe moment, pentru că trebuie să trecem mai departe – avem alte lucruri importante de văzut.

Cu televiziunea prin satelit, Internet, dispozitive mobile, tablete, laptopuri, DVD-uri, iPod-uri, radio, jocuri video, întotdeauna există ceva care ne stimulează. Televizorul, al treilea mare consumator de timp al nostru după muncă şi somn, ne oferă o lume hiper cu spicuiri, zoom şi focus, zgomot şi instantanee. În scurt timp dorim o hiper-stimulare. Am uitat de viaţa simplă de altădată, cu curgerea ei lentă, fără efecte speciale.

E de mirare că creştem o nouă generaţie agitată?

S-ar putea să fie o problemă aici, dar ne mişcăm prea repede ca să avem timp să ne uităm la ea.

Să încetinim o clipă.

Să ne gândim la asta.

Ce preţ plătim pentru atenţia noastră de scurtă durată, pentru hiperactivitatea noastră compulsivă?

Nu răspundeţi prea repede – opriţi-vă din citit şi gândiţi-vă puţin.

O să vă întrerup cu un răspuns (nu v-aţi oprit din citit, nu?). Preţul pe care îl plătim este profunzimea.

Renunţăm la profunzimea din relaţiile noastre. Profunzime în emoţii, profunzime în gânduri. Credem că avem înţelepciune când, de fapt, avem informaţii. Credem că a trăi sub acelaşi acoperiş înseamnă a fi o familie.

Gândiţi-vă la studiul despre interacţiunea tată-copil citat de dr. James Dobson în cartea Ce îşi doresc soţiile să ştie soţii lor despre femei (What Wives Wish Their Husbands Knew About Women). Cercetătorii au întrebat mai întâi un grup de taţi de vârstă medie cât timp petrec pe zi cu copiii lor de un an. Răspunsul mediu a fost 15-20 de minute. Când cercetătorii au folosit nişte metode pentru a stabili timpul real, au constatat că timpul mediu era de 37 de secunde—2,7 interacţiuni pe zi a 10 – 15 secunde fiecare.

Probabil dăm din cap şi spunem, cum pot să facă asta cu copiii lor? Însă ştiu că dacă taţii din studiu ar citi statistica din concluzii, ar gândi acelaşi lucru: Da, aş vrea să petrec mai mult timp cu copiii mei, dar cel puţin eu petrec 15-20 de minute pe zi. Mult mai bine decât acei taţi de 37 de secunde.

Apoi, după un moment de gândire la această problemă, vor da pagina şi vor trece mai departe. Aşa facem toţi.

Acesta e un cerc vicios: dependenţa de stimuli este atât cauza superficialităţii noastre, cât şi un simptom al ei. Este greu să ne rupem de ceva atât de captivant, facil şi omniprezent. Profunzimea e prea grea. Profunzime înseamnă să descoperi o carte grozavă, să te aşezi să o citeşti, să o studiezi cu adevărat şi să te cufunzi în ea. În schimb, noi ne umplem raftul de cărţi pe care abia le răsfoim.

E asta o problemă? Gândiţi-vă.

Supradoza de stimulare conduce în final la amorţire. Nimic nu rămâne în cacofonie mai mult de un minut. Prea mult zgomot devine zgomot alb, asemenea fâşâitului unui canal tv neprogramat.

Atunci, cum ar putea Dumnezeu – epitomul profunzimii, substanţei, echilibrului, meditaţiei liniştite, atemporalităţii, desăvârşirii morale şi a tot ce este opus superficialităţii noastre – să ajungă la mintea noastră într-o manieră remanentă? Până şi tragedii de genul celei din 11 septembrie sau cum a fost tsunamiul din Japonia tind să devină banale în toată zarva asta. Mintea noastră absoarbe rapid evenimentele şi noi trecem mai departe. După atacul din 11 septembrie, frecventarea bisericilor a crescut, dar după trei săptămâni s-a redus la loc la nivelurile anterioare.

Citiţi în Biblie, în Evanghelia după Matei, capitolul 13, versetele 1-23, o parabolă despre ce se întâmplă cu mesajul lui Dumnezeu. O parte din el este furat de cel rău; o parte se pierde pentru că oamenii sunt prea superficiali pentru a-l primi; o altă parte se risipeşte pentru că oamenii sunt prea dependenţi de lume ca să-l ia în seamă. Parabola asta are un sens aparte într-o lume racordată la bidonul cu cafea.

Astăzi, Dumnezeu este o voce care strigă în pustiu. Avem o viaţă suficient de liniştită pentru a-L putea auzi?

Nu răspundeţi prea repede – opriţi-vă din citit şi gândiţi-vă puţin.

pagină sus